O arcă pentru 2050

Sunt profesor danez în Administrarea Afacerilor si Statistica. Particip la dezbaterea actuală despre încălzirea globală, deoarece cred că este timpul să resping anumite poziții periculoase și total nejustificate. De fapt, dacă este adevărat că încălzirea globală a fost cauzată de om și că, mai devreme sau mai târziu, va afecta inevitabil atât ființele umane, cât și mediul înconjurător, este la fel de adevărat că declarațiile și pozițiile oficiale în materie, de multe ori sună catastrofal, precum și exagerate și au tendința de a lua in calcul cât mai multe soluții posibile, măsuri extrem de dure care, într-adevăr, sfârșesc prin a deteriora economiile țărilor în timp ce se dovedesc total ineficiente. Cred că există multe alte probleme mai importante pentru care trebuie să se lupte: foametea, sărăcia, bolile ... Concentrându-ne eforturile pe aceste probleme, vom putea ajuta mult mai mulți oameni, cheltuind mai puțini bani și cu o rată de succes mai mare.

Sunt un entomolog elvețian și am lucrat mulți ani în Africa, dedicându-mă în special luptei cu dăunătorii care infestează și distrug culturile de manioc. Rădăcinile de manioc, de fapt, sunt bogate în amidon și fac parte din dieta de bază a unui milion de africani. În anii ’70 -’80, cârmâzul (Cochineal) a fost cauza unei reduceri drastice a randamentului culturilor, de până la 80%, pe întregul continent. După efectuarea unor cercetări ample timp de 10 ani, am stabilit cu succes controlul biologic al dăunătorului, fără a utiliza substanțe chimice, dar folosind prădătorul lor natural pentru a le distruge, o viespă. În acest fel am reușit să evităm foametea severă și răspândită, dar, mai mult decât atât, am arătat lumii că agricultura ecologică este posibilă și că până în 2050 poate fi posibilă producerea - în armonie cu mediul nostru - suficientă hrană pentru a hrăni întreaga planetă. Sunt destul de sigur că putem face asta. Întrebarea este: dorim cu adevărat?

Sunt pensionar, am 78 de ani și locuiesc pe cont propriu într-o casă situată în centrul vechi al unui oraș din nordul Italiei. Cu câțiva ani în urmă, administrația municipală a decis să elimine deșeurile pe propria răspundere a cetățenilor, adoptând un sistem de separare a deșeurilor pe care îl consider sincer total nepracticabil: de fapt, îmi este atât de dificil să înțeleg cum să separ deșeurile; nu îmi este ușor să povestesc; Adesea uit să pun containerele afară în zilele potrivite și până la ora stabilită, și astfel încep să miroasă rău și apartamentul meu sfârșește să fie plin de tot! Mai mult, cu durerea în spate, este o muncă grea pentru mine să cobor scările până la containerele grele, pline, mai ales în timpul iernii. Este ceea ce ar trebui să fie o societate civilizată? Când eram copil, obișnuiam să producem mai puține deșeuri și foloseam lucrurile din nou și din nou. Suntem siguri că această „separare a deșeurilor” este cea corectă?

Sunt un inginer care lucrează pentru o companie canadiană specializată în foraj și minerit de pe fundul oceanului. Tocmai am încheiat un acord important cu Guvernul Papuan-Noua Guinee pentru minele de metale, în principal aur și cupru, la 1500 de metri adâncime pe fundul oceanului. De fapt, pe măsură ce rezerva de minereu se termină, suntem nevoiți să căutăm noi aprovizionări în moduri și locuri care nu ar fi părut niciodată o opțiune viabilă acum câțiva ani. Deși acest proiect va asigura cu siguranță profiturile financiare uriașe ale țării, totuși opinia publică, influențată de mișcările de mediu, se opune total acesteia, pe motiv că ar putea avea consecințe distructive. Consider aceste poziții complet iraționale. Compania mea a efectuat cercetări în domeniu: impactul asupra mediului va fi foarte redus. Atunci de ce această puternică aversiune față de tehnologie?

Sunt casnică și mamă a trei copii, acum adolescenți. Când erau mici, am fost foarte atentă la ceea ce găteam pentru ei, folosind doar mâncare ecologică, deoarece eram convinsă că va fi cel mai bun aliment pentru ei să crească. Teoretic, cred că agricultura durabilă este, pe termen lung, cea mai bună alegere pentru viitorul planetei noastre, dar, din punct de vedere practic, am renunțat la achiziționarea de produse ecologice, deoarece sunt scumpe și scump de obținut. Trebuie să spun că îmi pare rău pentru asta, dar cred că sunt mult mai mulți oameni care au făcut aceeași alegere ca a mea. Ei bine, evident, lucrurile s-ar schimba dacă, la prețul unui produs mai ieftin, am adăuga toate costurile suplimentare pentru poluarea apei, pierderea biodiversității și toate problemele sociale și sanitare conexe.

Lucrez la Departamentul de Utilități Publice din San Diego. Am finalizat un proiect de cercetare privind o nouă metodologie pentru a recupera, trata și purifica apa neagră (bogată in minerale rare/BLK) și o fac potrivită pentru băut. Până în prezent, am obținut rezultate excelente: apa pe care am obținut-o este de fapt mai curată decât apa potabilă existentă și este, de asemenea, mai ieftină decât cea produsă, de exemplu, într-o uzină de desalinizare. Pentru San Diego, acest lucru ar putea reprezenta un proces revoluționar. Cu toate acestea, opinia publică o opune amară, din simțul repulsiei pure, precum și neîncredere față de eficacitatea acestei metodologii de purificare. Poate, ce se întâmplă odată cu agravarea secetei și dezvoltarea ulterioară a așezărilor de coastă, cine știe? Oamenii s-ar putea să se răzgândească în cele din urmă! Mă întreb dacă necesitățile noastre viitoare vor putea să ne forțeze să ne schimbăm obiceiurile și credințele actuale.

Sunt agronom și lucrez la Institutul Internațional de Cercetare a Orezului. Institutul nostru produce în fiecare an zeci de soiuri noi de orez, obținute prin noile tehnici de inginerie genetică care îmbunătățesc caracteristicile soiurilor prin încrucișarea între plante de aceeași specie. Avem soiuri rezistente la secetă, altele care rezistă la un mediu sărat și altele care pot supraviețui complet sub apă până la aproximativ 15 zile. În numele vostru, credeti că trebuie să renunțăm la bogăția aceasta atât de mare în soiuri? De fapt, în opinia mea, un lucru este să vorbim despre interferența corporațiilor multinaționale în producția mondială de alimente; o chestiune complet diferită este să iei în considerare utilizarea instrumentelor furnizate de inginerie genetică pentru a îmbunătăți culturile și, astfel, a ajuta la rezolvarea problemelor reale ale oamenilor.

Am 15 ani și frecventez o școală secundară specializată în studii științifice în orașul meu natal. Părinții mei, în calitate de militanti ecologici, au fost întotdeauna profund angajați cu asociații pentru păstrarea mediului natural și dornici de alimente ecologice. Am fost educată in aceste principii, dar, sincer, fără să-mi pun niciodată prea multe întrebări: am crezut că este pur și simplu lucrul potrivit. Dar, de curând, am început să am îndoielile mele. Majoritatea familiilor prietenilor mei nu sunt deloc preocupați de problemele de mediu și se comportă într-un mod în care părinții mei stigmatizează. Cu toții își folosesc scuterele pentru a se deplasa, în timp ce părinții mei refuză să-mi cumpere unul, pentru că spun că este poluator și că ar fi mai bine să mă plimb cu bicicleta. Mă întreb: ce putem face noi trei împotriva restului lumii? Și de ce pe pământ ar trebui să fiu singurul care să facă aceast sacrificiu?

Sunt arhitect și, în urmă cu aproximativ 10 ani, am planificat și construit o casă prefabricată cu impact redus asupra mediului. Am numit-o „Loblolly House” din numele copacilor care au fost folosiți pentru a construi cel puțin o parte a acesteia și care sunt tipici zonei în care a fost amplasată. A devenit un simbol al unei noi atitudini față de construire, care implică reținerea impactului asupra mediului. Cred că cel mai eficient mod de a construi o casă este să o construiți într-o fabrică și să o montați ulterior. Reduceti enorm energia necesară pentru construirea acesteia („investiție energetică”). Industria construcțiilor tradiționale a devenit un „cuvânt murdar” și ar trebui interzisă. Am demonstrat că este posibilă construirea într-un mod diferit . Când credeti că vor avea guvernele acțiuni și controlul prin reglementări în sectorul construcțiilor?

Lucrez la raionul de pește într-un supermarket care face parte dintr-o companie de vânzare cu amănuntul pe scară largă. Îmi place foarte mult meseria pentru că într-un fel mă ține în strânsă legătură cu marea mea pasiune adevărată: marea. Cu toate acestea, spre marea mea nemulțumire, în fiecare zi trebuie să asist, cu un sentiment de neputință, la alegerile luate de managerii noștri de achiziții: toate problemele legate de politicile de pescuit și de gusturile consumatorului nu sunt în niciun caz luate în considerare. Majoritatea clienților cer întotdeauna același tip de pește, 90% dintre ei își doresc „ușor și rapid de gătit" și "fără oase”. Visez să am propria mașină de pește, astfel încât să pot ajuta pescarii care practică un pescuit durabil. Dar cât voi putea să supraviețuiesc pe piață? Ce se poate face pentru a informa consumatorii și a-i face conștienți de ceea ce se află în spatele „peștilor fără oase”?

Sunt consilier pentru mobilitate socială și mediu într-un oraș Po Plain din nordul Italiei. Datele din rezumatul statisticilor de anul trecut privind „Calitatea aerului” referitoare la particulele fine (PM2.5) sunt, ca de obicei, alarmante pentru orașul meu: această valoare a depășit nivelul de siguranță acceptabil de 50 μg / m3 timp de 61 de zile, punând astfel în pericol sănătatea cetățenilor noștri. Nici valorile anului curent nu sunt deloc bune. În scurt timp, voi fi obligată să adopt măsuri drastice pentru a reduce numărul de vehicule care circulă; cel puțin, apicând regula "par si impar"adică alternarea plăcilor numerice de inmatriculare. Associazione Commercianti (Asociația comercianților) este deja gata să facă război împotriva noilor măsuri, considerându-le inutile și dăunătoare pentru comercianții din oraș. Ar putea chiar să aibă dreptate din punctul lor de vedere, dar ce măsuri alternative ar trebui să iau? Aerul nu este doar posesia comercianților, aparține tuturor.

Sunt un cercetător de la Facultatea de Agricultură a Universității Bologna și am luat parte la proiectul „Piața de ultimă oră”. Proiectul a început în 1998 ca activitate de cercetare și a devenit un adevărat sistem profesional pentru reutilizarea mărfurilor vândute de comerțul cu amănuntul pe scară largă. Datorită organizației noastre, produsele alimentare (și nu numai) obligate să fie distruse sunt puse deoparte pentru organizații de caritate, cu beneficii ecologice, sociale și economice evidente. În lume, o treime din alimente este irosită, în timp ce 800 de milioane de oameni mor de foame. În Italia, în fiecare an, se irosesc alimente în valoare de 15 miliarde de euro și se spune că fiecare italian aruncă la gunoi în medie 42 kg de alimente pe an. Așadar, înainte de a afirma, ar trebui să continuăm producția în creștere, de ce pe pământ, mă întreb, nu învățăm să pierdem mai puțin?